Cuvânt pastoral la Învierea Domnului 2012: Hristos – Stăpânul şi Mântuitorul

 † TIMOTEI

Prin harul lui Dumnezeu,

Episcop al Spaniei şi Portugaliei

Cuvânt pastoral la Învierea Domnului 2012: Hristos – Stăpânul şi Mântuitorul

 

Către tot clerul şi poporul dreptslăvitor din

Episcopia Spaniei şi Portugaliei

Har, milă şi pace de la Hristos Domnul nostru,

iar de la noi părinteşti binecuvântări!

 

Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus (…) pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5, 30-31).

Prea Cuvioşi şi Prea Cucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi,

Hristos a Înviat!

Dumnezeu ne-a învrednicit să ajungem şi ziua de azi, zi de mare sărbătoare pentru întreaga creştinătate. Am înviat şi noi o dată cu Hristos şi bucuria aceasta a înnoirii noastre spirituale ne hrăneşte sufletele şi ne determină să-I mulţumim Dumnezeului nostru pentru dragostea ce ne-o poartă.

Acum ştim că Dumnezeu, atât de mult „a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Credinţa noastră, cu siguranţă, capătă un nou suflu în aceste zile de sărbătoare, pentru că Duhul Sfânt o face vie şi lucrătoare în noi, acum mai mult decât oricând.

Ceea ce Hristos făgăduise ucenicilor Săi – „Nu vă voi lăsa orfani” şi iarăşi: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac. Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi” – astăzi se împlineşte din nou. Făgăduinţa o vedem şi o simţim, Duhul Sfânt, în lucrarea Sa, ni-L aduce aminte pe Hristos şi ne învaţă toate cele despre El, în special faptul că El este întâiul om care a învins păcatul şi moartea, că El, Hristos Domnul nostru, a devenit Stăpânitor şi Mântuitor şi că prin El avem viaţă veşnică.

Lucrarea de mântuire a fiecărui om a săvârşit-o, aşadar, o dată pentru totdeauna, Hristos, stăpânind peste moarte: prin moarte şi înviere şi este ceea ce în termeni teologici numim mântuirea obiectivă. De aceea Îl numim pe Hristos Stăpân şi Mântuitor, pentru că El „are toată puterea în cer şi pe pământ”. Diavolul, păcatul, suferinţa, sau moartea, nu mai au nicio putere asupra Lui.

Ca şi mădulare ale Trupului lui Hristos, toate acestea ar trebui să nu mai aibă nicio putere nici asupra noastră. Biruinţa lui Hristos trebuie să devină şi biruinţa noastră. Aceasta, însă, doar în măsura în care dorim și luptăm pentru ea. Aici apare cel de-al doilea aspect al mântuirii, pe care în teologie îl numim mântuirea subiectivă, ceea ce înseamnă că se referă la mântuirea fiecăruia în parte, la mântuirea mea ca persoană, şi a ta, şi a lui, şi care se realizează, bineînţeles, tot prin Hristos, dar într-un mod unic, personal, aparte.

Paradoxal este faptul că ne mântuim împreună, dar şi separat; împreună cu toţii, pentru că suntem oameni şi pentru că avem în comun firea umană, pe care Hristos a mântuit-o deja, dar în acelaşi timp şi separat, pentru că suntem chemaţi, fiecare în parte, să lucrăm la mântuirea noastră, într-un mod destul de asemănător uneori, dar cel mai adesea destul de diferit de mântuirea fraţilor noştri.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos este, fără îndoială, învierea şi mântuirea noastră. Prin cuvintele Sale adresate lui Nicodim, unul dintre fruntaşii iudeilor, Hristos: Stăpânul vieţii şi Mântuitorul nostru, ne descoperă că nu Îşi propune să ne judece, ci să ne mântuias: „ci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”. Cât de bun şi milostiv este Dumnezeu cu noi toţi! Chiar dacă adesea noi suntem nemulţumitori şi răi, El alege, totuşi, nu să ne pedepsească sau să ne judece în vreun fel, ci să ne mântuiască, îndreptându-ne. Hristos vine la tot omul căzut, pentru ca să-l ridice şi să-i dăruiască pocăinţa şi iertarea păcatelor şi astfel, prin El, omul să se mântuiască.

Cum trebuie, însă, să înţelegem cuvântul lui Dumnezeu, care ne spune că Hristos a venit în lume ca să ne dea nouă pocăinţa şi iertarea păcatelor? Desigur, gândindu-ne în primul rând la faptul că pocăinţa şi iertarea păcatelor sunt acte fundamentale, ce se lucrează permanent în sufletul omului care îşi doreşte mântuirea cu Hristos. Mai apoi, ar trebui să conştientizăm faptul că doar celui pocăit şi care iubeşte i se iartă păcatele şi că, în definitiv, iertarea o primim de la Dumnezeu, în măsura în care şi noi suntem dispuşi să iertăm celor ce ne greşesc nouă.

Câte ceva din toate aceastea le ştim din experienţa noastră de creştini, dar de cele mai multe ori ne raportăm la pocăinţă doar ca la o lucrare duhovnicească ce ne solicită interesul numai pentru o perioadă de timp, după care, mulţumiţi fiind, revenim la cele de dinainte. Uităm foarte uşor că pocăinţa trebuie să devină o stare a noastră permanentă, că ea nu este şi nu trebuie să fie altceva decât firescul nostru de zi cu zi. Sfântul Isaac Sirul avea să ne spună: „Această viaţă v-a fost dată pentru pocăinţă. N-o risipiţi în căutări zadarnice”. Aşadar, viaţa noastră, de la începuturile ei conştiente până la mormânt, ni se propune să o petrecem în pocăinţă: „lui Hristos-Dumnezeu să o dăm”, aşa cum suntem îndemnaţi în ecteniile de la Sfânta Liturghie.

A face pocăinţă înseamnă a privi cu încredere către cer, a te lepăda de tine însuţi şi de cele ale pământului şi a-ţi dori să te locuiască Hristos, căci doar cel ce-şi va da sufletul pentru Hristos, acela şi-l va mântui. Sfântul Ioan Scărarul, dascălul pocăinţei, ne spune şi el, în cuvinte alese, că doar: „Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit şi plin de har ca pe o haină de nuntă a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului”. Cu toţii ne dorim râsul duhovnicesc al sufletelor noastre, adică fericirea după care tânjim neîncetat, pentru aceasta, însă, este nevoie de lucrarea pocăinţei şi plânsul pentru păcatele noastre nenumărate.

Suntem, de asemenea, conştienţi şi de o altă tendinţă a omului, aceea de a crede că iertarea păcatelor trebuie să o ceară de la Dumnezeu doar în anumite perioade rânduite ale anului bisericesc, dar prea puţin realizează (tot omul), că este mereu plin de păcate şi că mereu trebuie să ceară şi iertarea lor.

Psalmistul David mărturiseşte: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”, „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu”, „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”, „Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu”. Cât de minunată este pocăinţa proorocului David! Şi o vedem astfel tocmai pentru că simţim că întoarcerea şi tânjirea sa către Dumnezeu este dorită şi trăită mereu şi sincer. Rugăciunea lui, ca de altfel a multora dintre părinţii noştri duhovniceşti, ne este de folos şi nouă, tuturor, ca pildă pentru îndreptare.

Fără îndoială, apropierea de Dumnezeu scoate la iveală mulţimea păcatelor noastre. În Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul găsim îndemnul: „Întoarce-te, pocăieşte-te, descoperă cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce ştie toate: «Tu ştii cele ascunse ale mele, Mântuitorul meu!» şi cântă ca David: «Miluieşte-mă după mila Ta» (Ps. 50, 1)”. Iar Sfântul Teodor Studitul ne învaţă: „Mărturisirea lucrează adevărata naştere duhovnicească, prin ea se face adevărata supunere, prin ea ne asigurăm o cale fără griji, dulceaţa rugăciunii, progresul, urcuşul neîncetat şi, în cele din urmă îndumnezeirea.

Iată doar câteva îndemnuri pe calea pocăinţei, cale pe care a venit s-o lumineze Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El nu ne-a lăsat în întunericul necunoştinţei şi al păcatelor noastre, ci, ca un părinte iubitor, a venit să pătimească împreună cu noi şi a făcut-o până la capăt: a biruit pentru noi. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Pocăinţa este o tocmeală între om şi Dumnezeu; omul dă păcatul şi Dumnezeu dă iertarea”. De aceea, să nu uităm că El, Stăpânul şi Mântuitorul nostru, este vistierul tuturor bunătăţilor pe care le râvneşte sufletul omului şi că Hristos abia aşteaptă să ni le ofere în dar, prin lucrarea Mângâietorului, a Duhului Sfânt, ori de câte ori le cerem şi ne apropiem de El, cu credinţă şi dragoste. Sfântul Apostol Pavel avea să o spună şi el în epistola sa către evrei: „Având Arhiereu mare, care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre (…) să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor la timp potrivit”.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ne-a prilejuit şi anul acesta înălţarea la cele cereşti. Am primit harul mântuitor şi dătător de viaţă veşnică şi am trecut împreună cu El de pe pământ la cer, ne-am bucurat cu toţii de lumina Sa şi pentru aceasta Îi mulţumim.

„Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce l-a înviat pe El din morţi”.

Vă urez din tot sufletul ca această lumină a Învierii lui Hristos, pe care aţi primit-o astăzi, să vă mângâie sufletele mereu şi să vă aducă multă bucurie, vouă şi celor dragi ai voştri!

Hristos a Înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

  † Episcopul Timotei

Madrid, Sfintele Paşti 2012


Donati
 EUR

magazin virtual

Caută în site

Sfinţii zilei

Anunțuri